Lina Dokuzović şi Eduard Freudmann
Squatând criza
Despre recentele proteste privind sistemul de educaţie şi despre perspectivele de schimbare radicală
„Nu vom plăti noi pentru criza voastră!” a răsunat în universităţile din întreaga lume. Semnificaţia acestui fapt este că avântul acestei declaraţii nu s-a răspândit doar în instituţiile de învăţământ, ci a fost prezent şi în alte sfere ale societăţii, atrăgând atenţia asupra eşecului general al capitalismului neoliberal şi asupra aproprierii de către acesta a tuturor aspectelor vieţii.
Ceea ce a fost definit ca fiind „criza în educaţie”, criză care ar trebui remediată printr-un val de reforme, a fost tratat în termeni de criză economică, care trebuie contracarată prin măsuri de creştere a profitului. O omogenizare printr-un val de reforme a avut deja loc prin Procesul de la Bologna care a desemnat Aria Educaţiei Superioare Europene (AESE). Prin această regularizare a standardelor europene de comparabilitate, EUropa încearcă să pătrundă şi să ajungă în fruntea unei economii a cunoaşterii care devine tot mai competitivă şi să-şi maximizeze profitul bazat pe domeniul cercetării prin stabilirea, în paralel, a Ariei de Cercetare Europeană (ACE). Dislocarea sistematică a structurilor democratice din universităţile din Austria s-a întâmplat odată cu implementarea Procesului de la Bologna. Organisme alese democratic au fost reduse la un fel de comitete ale personalului, iar decanatul a devenit un organism de conducere singular (decanul fiind un fel de director executiv) care este verificat şi auditat de către un consiliu de supervizare din afara universităţii, aşa-numitul Consiliu al Universităţii.
Nu doar că universităţile sunt din ce în ce mai mult conduse după modelul corporaţiilor, dar, în acelaşi timp, are loc o tranziţie lină către procesul la care au fost supuse multe dintre şcolile private din zona anglo-americană sau internaţională. Universităţile sunt conduse DE CĂTRE corporaţii. Un exemplu în care direcţia interesului acţionarilor corporatişti este vizibilă este în cazul corporaţiei media internaţionale Bertelsmann care a vândut recent acţiunile de la Sony, afirmând că încep să investească în educaţie, deoarece aceasta a devenit mai profitabilă decât industria de muzică[1]. Prin procesele de reformă, a fost creată o economie a educaţiei în care cunoaşterea este o marfă vandabilă. Rezultatul nu este doar că educaţia a ajuns să fie considerată profitabilă, dar şi că educaţia în sine poate fi măsurată şi vândută. Aceasta se leagă de principiile completei privatizări şi comodificări a societăţii în capitalismul neoliberal. În Australia, de exemplu, una dintre cele mai mari competitoare ale EUropei pe piaţa educaţiei internaţionale, serviciile legate de educaţie sunt considerate a treia industrie exportatoare, după extracţia de cărbune şi fier, conform cifrelor din 2006-2007[2].
Academia de Arte din Viena este squatată!
În urma nemulţumirilor care au apărut din cauza lentorii procesului prin care s-a încercat să se negocieze democratic viitorul instituţiei, a fost stabilită de către studenţii şi profesorii Academiei o întâlnire publică în faţa clădirii principale, pe data de 20 octombrie 2009. A fost citită o declaraţie care cerea reinstituirea structurilor democratice care au fost sistematic îndepărtate pe parcursul stabilirii unui sistem de competitivitate crescută şi de comodificare a instituţiei şi a tot ceea ce există între zidurile ei. O listă de revendicări precis articulate i-a fost adresată decanului. I s-a cerut acestuia să-şi îndeplinească datoria şi să reprezinte poziţia instituţiei în loc să marşeze pe interesele sale profesionale şi de profit în negocierea Acordului Bugetar cu Ministerul Ştiinţei şi Cercetării, negociere care urma să aibă loc a doua zi. A fost citită o proclamaţie de solidaritate cu toţi protestatarii împotriva reformei educaţiei din întreaga lume, cu protestatarii din Bangladeş, Brazilia, Croaţia, Finlanda, Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia, India, Iran, Italia, Japonia, Olanda, Serbia, Africa de Sud, Corea de Sud şi SUA. Apoi, cei aproximativ 250 de protestatari au intrat în clădire şi au ocupat aula magna, cel mai reprezentativ spaţiu din instituţie. Squaterii au organizat un plen bazat pe o structură democratică grassroots şi s-a decis că spaţiul va rămâne ocupat până când revendicările lor vor fi îndeplinite.
Două zile mai târziu, un grup de studenţi şi profesori de la Academie au protestat în faţa Ministerului Ştiinţei şi Cercetării, exprimându-şi nemulţumirea faţă de Acordul Bugetar şi declarând faptul că resping acest acord, un contract cu efecte legale care defineşte performanţa Academiei în raport cu suma de finanţare acordată de Minister, acord care a fost negociat într-un mod total netransparent şi nedemocratic la momentul respectiv. Grupul de demonstranţi şi-a continuat protestul, mergând în amfitreatrele şi spaţiile reprezentative a mai multor universităţi, prezentând situaţia, luând cu ei studenţii şi profesorii întâlniţi acolo, iar în felul acesta, asemenea efectului bulgărelui de zăpadă, grupul s-a mărit până când demonstraţia a ajuns în cea mai mare sală de conferinţe a Austriei, unde s-a ţinut un plenum care a declarat că spaţiul respectiv e squatat. Caracterul reprezentativ al acestei mari săli de conferinţe a atras imediat atenţia presei care, de atunci, s-a concentrat exclusiv asupra evenimentelor din acel spaţiu în prezentarea protestelor, chiar dacă în următoarele zile, protestele s-au extins rapid şi în alte universităţi din Austria şi s-au unit cu cele din alte ţări din Europa, ajungându-se în felul acesta ca sute de mii de oameni să iasă pe străzi ca să protesteze. În acest moment sunt squatate 76 de universităţi din nouă ţări din Europa, altele adăugându-se permanent[3].
Discurs emancipator şi descentralizare
Procesele de organizare ale protestelor au fost structurate în mod democratic, pe baza principiilor grassroots de luare a deciziilor în comun, prin intermediul plenurilor. Grupurile de lucru şi-au împărţit în mod egal atât sarcinile practice cât şi pe cele de analiză şi reflecţie asupra desfăşurării protestelor, prin această organizare menţinându-se o fluctuaţie dinamică a celor care participă. Intenţia stabilirii unor forme de comunicare non-ierarhică, prin intermediul câtorva reguli de bază, a avut scopul să-i încurajeze pe toţi cei prezenţi să contribuie activ la discuţie. Deoarece reprezentarea protestatarilor este o misiune pe care nicio persoană nu ar putea şi nu ar trebuie s-o îndeplinească singură, este extrem de important să nu se aleagă doar un purtător de cuvânt ci să existe o rotaţie a celor care vorbesc. Consecinţa este că se reduc discursurile programate neuro-lingvistic (limbajul de lemn), iar revendicările şi ideile grupurilor sunt prezentate într-o manieră care nu este exersată dinainte sau precondiţionată. Această formă de comunicare directă reprezintă un act de vorbire emancipatoriu, pentru că codurile existente de limbaj comodificat, vorbirea ca mijloc de „a-ţi vinde marfa”, sunt respinse prin însuşi mecanismul actului vorbirii.
Un alt element semnificativ, rezonând pe parcursul protestelor la toate nivelurile, a fost descentralizarea. Aceasta a decurs din însuşi procesul de de-democratizare a universităţilor, proces care s-a desfăşurat pe parcursul ultimilor ani, şi prin care toate organismele de reglementare legitimizate democratic au fost reduse la o faţadă pseudo-democratică şi, în consecinţă, lipsite de orice putere. Faptul că protestele nu au fost conduse de indivizi aleşi ca lideri prin procedurile democraţiei reprezentative şi faptul că ele nu au fost asociate cu niciun partid parlamentar, i-a luat prin surprindere pe politicieni, cum ar fi decanii sau cei din Ministerul Ştiinţei şi Cercetării, care nu au ştiut cum să facă faţă şi cum să se raporteze la proteste. Descentralizarea nu se referă doar la fluctuaţia celor care reprezintă protestele, fluctuaţie menţionată mai sus, ci şi la acţiuni directe, aşa cum ar fi squatarea temporară a biroului vice-decanului Academiei de Arte, squatarea sălii de mese din Ministerul Ştiinţei şi Cercetării sau ocuparea scenei în timpul unei piese la Burgtheater, cel mai renumit teatru din Viena.
Să luăm toată bucătăria, fir’ar ea să fie
În ansamblu, protestele nu s-au limitat la de-ierarhizare, la aproprierea spaţiului/spaţiilor, la auto-organizare şi la analizarea condiţiilor de muncă şi de studiu. Ele au fost, mai degrabă, dominate de cereri, critici şi revendicări care merg dincolo de contextul imediat al educaţiei şi universităţilor, şi care se extind asupra identificării felului în care logica pieţei capitalismului neoliberal a infiltrat toate sferele vieţii, transformându-le în marfă şi izolându-le una de alta prin politici de excluziune rasiste şi sexiste care deteriorează tocmai colectivitatea pe care protestele şi-au propus s-o stabilească. O dovadă pentru autenticitatea protestelor este şi înţelegerea că lupta pentru un sistem de educaţie mai bun nu poate fi redusă doar la sistemul de educaţie ci, de fapt, depinde de întregul sistem social şi trebuie să reflecte nevoia de a schimba întreaga structură a acestuia, schimbare realizată nu prin omogenizarea unor reforme de sus în jos ci prin democraţie grassroots. Nu este vorba să ceri o bucată mai mare din plăcintă, sau să vrei toată plăcinta doar pentru tine, ci trebuie să iei afurisita de bucătărie cu totul.
Strategiile de apropriere ale protestelor de către diferiţi actori politici au început două săptămâni mai târziu. Aceste strategii au culminat cu declaraţii absurde de solidarizare din partea unor grupuri cum ar fi cel al Administraţiei de stat din Burgenland. Acest fel de grupuri, cât şi decani şi alţi reprezentanţi ai universităţilor au început să instrumentalizeze elanul protestelor pentru propriile lor scopuri, cum ar fi stabilirea unor înţelegeri şi politici bugetare adiţionale. Chiar şi ministrul Ştiinţei şi Cercetării a mulţumit protestatarilor pentru că l-au pus într-o poziţie avantajoasă în negocierile bugetare cu ministrul Finanţelor. Totuşi, măsurile represive violente care au fost luate în Statele Unite şi în Germania împotriva protestatarilor pasnici[4] sunt în contradicţie cu măsurile „reformate” de apropriere sau de „preluare non-ostilă a afacerii”.
Revoltele şi protestele mişcării din 1968 (care fuseseră decalate cu câţiva ani în Austria) au lăsat în urmă o înţelegere din partea autorităţilor a faptului că eventualele viitoare proteste ar trebui tratate strategic, o înţelegere a faptului că măsurile represive pot fi contra-productive. În schimb, instrumentalizarea protestelor neutralizează orice subversiune. Strategiile de apropriere au evoluat apoi, în condiţiile unui sistem neoliberal în dezvoltare, sistem în cadrul căruia mulţi dintre cei din generaţia ‘68 deţin acum poziţii cheie. Pe lângă strategiile de apropriere, au fost şi strategii de infantilizare, care pot fi văzute ca fiind mai degrabă binevoitoare. Acestea sunt inerente însăşi structurii educaţiei tradiţionale, în care profesorul cunoscător câştigă control asupra celor neînvăţaţi prin ridiculizare, împărtăşind din cunoştinţele lui strategic, atunci când crede de cuviinţă. Bazându-se pe propria lor biografie, caracterizată de trecerea de la Marx la economia de piaţă, reprezentanţii sistemului acceptă o oarecare doză de rebeliune, de vreme ce o înţeleg ca pe un proces educaţional prin care presupuşii lor succesori învaţă tehnici şi strategii politice care vor fi fundamentale pentru îndeplinirea viitoarelor lor funcţii şi a viitoarelor lor sarcini. Protestele din domeniul educaţiei sunt transformate în proteste educaţionalizate[5].
Arta şi şcolile de artă ca paradigme pentru capitalismul neoliberal
Faptul că protestele din domeniul educaţiei au fost iniţiate în Austria într-o instituţie de artă nu este un fapt lipsit de importanţă. De vreme ce logica (neo-)liberalismului se bazează pe libertatea individului, artistul/a şi libertatea lui/ei artistică se potrivesc perfect cu acest sistem. De fapt, nu numai că există dorinţa şi trendul de a aduce instituţiile de artă mai aproape de industriile creative vandabile, dar arta şi educaţia artistică pot fi văzute ca fiind chiar paradigma pentru capitalismul neoliberal, cu artistul şi producătorul cultural ca modele pentru o piaţă a muncii care este tot mai neoliberalizată[6]. Flexibilitatea şi infinita creativitate împreună cu auto-disciplinarea şi cu relaţiile de muncă precare sunt la baza profesiei artistice.
Implementarea reformelor legate de Procesul de la Bologna la Academia de Arte din Viena, reforme cum ar fi înlocuirea vechiului sistem din universităţi cu structura B.A./M.A. (structură care împarte anii de studiu în perioada finalizată prin diploma de licenţă şi perioada de masterat- n.tr.), a fost întârziată din cauza unei ciudate alianţe între susţinători ai tradiţiei şi între cei mai progresişti, alianţă care a ţinut procesul în suspensie. Mulţi dintre susţinătorii tradiţiei s-au simţit ameninţaţi de reforme, din cauza orientării reformelor către ştiinţă şi către modele ştiinţifice, o sferă academică care le ameninţa atât cunoştinţele cât şi refugiul lor în „autonomia artei”. Generaţia mai progresistă, pe de altă parte, nu credea în autonomia artei, dar fiind supuşi unor condiţii de muncă precară şi unei logici de piaţă orientate spre profit, s-au opus, de asemenea, reformelor. Astfel, această simbioză dubioasă a făcut ca noul sistem să stagneze.
Povestea Ucenicului vrăjitor, scrisă de Goethe, începe cu un bătrân maestru vrăjitor care îl lasă pe ucenicul său să facă treburile în laborator. Sătul de sarcinile plictisitoare, ucenicul vrăjeşte o mătură ca să-i aducă ea apa de la fântână. Nefiind destul de învăţat ca să controleze mătura fermecată, el încearcă s-o distrugă, făcând-o bucăţi cu un topor. Dar bucăţile devin alte mături care continuă să-şi facă treaba, ieşite din control. Măturile progresiste se întorc împotriva noului lor stăpân. Povestea se încheie, totuşi, cu bătrânul vrăjitor care se întoarce acasă şi rupe vraja, măturile fiind dezvrăjite şi totul întorcându-se la vechea ordine. Nici sistemul stăpânului bătrân nici cel al celui tânăr nu pot să-şi păstreze stabilitatea fără puţină magie, dar metoda stăpânului bătrân a reuşit deocamdată să pună măturile la punct.
În cazul Academiei, colaborarea dintre susţinătorii vechiului sistem şi cei mai progresişti funcţionează, pe când vraja incontrolabilă a noului sistem neoliberalizat scoate lucrurile din ordinea lor – nu pentru că este considerat neapărat ca fiind cel mai prost sistem, ci pentru că cei care au depins de vechea structură un timp îndelungat adaptează orice tendinţă de progres propriului lor model. Ironia este că această înclinaţie către „autonomia” artistică seamănă foarte mult cu „libertatea” artistică care-i permite artistului să creeze un perfect model neoliberal. Întreaga logică începe să se învârtească în acest punct – ca un câine în jurul cozii.
O profesie bazată în mare parte pe individualism, imagine şi unicitate a ajuns la propria ei criză, în timp ce studenţii şi profesorii grevişti au încetat să se mai înveţe unii pe alţii şi pe ei înşişi cum să se individualizeze şi mai mult. Au încetat să facă acest lucru atunci când s-au unit ca să se opună împreună structurii. După ce s-au învârtit în cerc ani de zile, după ce au fost într-un pericol serios să ameţească şi să cadă, a venit momentul în care protagoniştii au reuşit, în sfârşit să prindă lucrul după care alergau în cerc, moment în care şi-au dat seama că, de fapt, după propria lor coadă au alergat în toţi anii aceştia. Arta şi educaţia servind capitalul şi servind ca modele pentru capital au fost expuse ca atare. Totuşi, nu trebuie să rămânem prinşi în celebrarea acestui moment, ci să continuăm să chestionăm şi să punem în discuţie acest moment ca pe un moment de tranziţie, în loc să folosim colectivismul ca pe un exerciţiu pentru crearea personalităţilor noastre unice şi inovatoare pe care să se bazeze viitoarele noastre cariere. Structura care a fost întreruptă şi chestionată nu trebuie să se reîntoarcă ciclic la aceeaşi structură. De fapt, marea ironie a situaţiei nu este aceea că actualul val de proteste internaţionale a izbucnit într-o ţară ca Austria, care e dominată de tradiţia „parteneriatului social”[7], ci constă în faptul că şcoala de artă, care este doar o componentă a maşinăriei de producere de indivizi neoliberali a ieşit la suprafaţă, expunând întregul paradox al sistemului construit în jurul lor.
„Criza din educaţie” şi criza capitalistă
Cum poate fi folosită această tranziţie într-un mod constructiv cu scopul de a continua aceste ocupări ale spaţiilor şi această rezistenţă şi, mai important, cu scopul de a restructura problematicele sisteme cum ar fi cel de educaţie şi alte sisteme asociate acestuia, cum ar fi cel de artă? Cum pot fi aceste sisteme restructurate de jos în sus pe viitor? Unii protestatari s-au referit la crearea unui „scenariu la infinit” ca model de protest, conform căruia spaţiile care au fost revendicate şi apropriate să rămână auto-organizate, fără niciun compromis. De fapt, în îndelungata istorie a reformelor neoliberale, cel mai profund punct de de-politizare a fost probabil deja atins, şi protestele globale privind educaţia ar putea marca punctul de cotitură după care să urmeze re-politizarea. În acest sens, este necesar să se ia în considerare actuala „criză” din educaţie ca fiind direct proporţională cu criza economică. Această corelaţie arată foarte clar încercările de a transforma educaţia în noua frontieră în care criza capitalistă să-şi investească resursele împuţinate şi, în consecinţă, repetăm… NU VOM PLĂTI NOI PENTRU CRIZA VOASTRĂ!
Criza economică care, de fapt, reflectă eşecul capitalismului însuşi, capitalism care e un sistem bazat în mod fundamental pe inegalitate, excludere şi crearea categoriei „celălalt”, sistem care duce la moartea „celuilalt” pentru profit[8], arată, de fapt, un nivel extrem al unei crize sociale generalizate. Acest lucru trebuie luat în considerare şi lupta trebuie să se facă împotriva tuturor crizelor aflate în interdependenţă, nu doar împotriva crizei din educaţie. Dacă acest lucru nu este luat în considerare, atunci va rezulta cu siguranţă o repetiţie şi reproducere a realităţii capitaliste atotcuprinzătoare.
Drept de rezidenţă şi libertate de mişcare pentru oricine
În timpul plenurilor, interviurilor, a prezentărilor şi discursurilor, persoane care nu avuseseră în prealabil o uşurinţă de a vorbi în public au fost vizibile. Acest lucru are două potenţialităţi, aşa cum am menţionat mai sus. Pe de-o parte, poate pregăti manageri mai buni, dar pe de altă parte poate crea o structură descentralizată de discuţie şi reprezentare democratică. Beneficiul acestei situaţii pentru cei care nu sunt capabili să vorbească bine şi cărora li se dă o şansă să o facă, este un început. Dar ceea ce este important să se aibă în vedere este diferenţa faţă de cei care nu pot vorbi deloc, pentru că nu li se dă voie să vorbească (femeile care sunt în mod sexist defăimate şi atacate, musulmanii care sunt huiduiţi afară din spaţiul public, migranţii care sunt ignoraţi, etc.) şi diferenţa faţă de cei care nu-şi permit să fie prezenţi. Aceştia din urmă sunt cei care fac munci precare ilegale sau semi-legale la orice oră din zi şi din noapte, în timp ce sunt supuşi legilor de imigrare rasiste[9] şi rasistei Legi universitare[10] şi în timp ce trebuie să obţină note mari la examene şi să dovedească un nivel maxim de productivitate în studiile lor pentru a putea rămâne legal în ţara în care studiază. Întorcându-ne mai degrabă la metafora despre muşcatul propriei cozi, în locul învârtirii în jurul cozii: cei care-şi petrec timpul căutând mâncare nu au timp să îşi vâneze coada. Revendicarea centrală a protestatarilor, „educaţie liberă şi gratuită pentru toată lumea” poate fi îndeplinită numai dacă există libertate de mişcare pentru toată lumea, dincolo de graniţele naţionale şi supranaţionale.
Ultimul Acord de la Lisabona a propus să se facă un amendament la următorul acord (din decembrie 2009) stabilind educaţia ca fiind cea de-a cincea libertate de mişcare în UE, pe lângă capital, servicii, bunuri şi cetăţeni, cu scopul de a întări bazele Ariei Educaţiei Superioare Europene, susţinută de Procesul de la Bologna. Obiectivele profitabile ale creării unei Arii a Educaţiei Superioare Europene, care se presupune că va aduce o „nouă Renaştere”[11] în Europa, ar începe să se năruie dacă ar fi comparate realitatea mobilităţii cu cea a migraţiei.
În consecinţă, am dori să facem şi noi un amendament la declaraţiile şi revendicările pe care le-am făcut până acum, declarând că până când menţionata realitate socială nu este confruntată, democraţia nu poate funcţiona cu adevărat. Prin urmare, propunem, ca pe un prim pas, ca suma de 34 de milioane de euro care a fost acordată ca o măsură de urgenţă universităţilor de către Minister[12] să fie folosită ca platformă de finanţare pentru ca ORICINE – gândindu-ne la cei supuşi politicilor opresive rasiste şi sexiste – să poată participa la proteste, astfel ca protestul real să poată, de fapt, să înceapă. Mai mult, următoarea măsură ar trebui să fie ca viitoarele sume să fie alocate creării şi menţinerii unei platforme care să asigure în continuare această participare democratică. Doar atunci vom putea continua să ne articulăm revendicările şi să ne direcţionăm atenţia asupra schimbărilor din structurile universitare, plănuind investiţiile financiare viitoare. Progresul real, care nu reproduce formele discriminatorii ale avantajului şi dezavantajului inegal, este posibil doar dacă se încearcă în mod direct demolarea fiecărei structuri de opresiune care a fost în mod conştient adresată în timpul protestelor. Dacă aceste lupte sunt izolate unele de altele, ele vor ajunge, în mod inevitabil, să fie parte din aproprierea capitalistă a tuturor sferelor existenţei. O schimbare radicală poate avea loc doar dacă diferitele lupte pentru această schimbare se asociază.
25 noiembrie 2009
Traducere din limba engleză: h.arta
[1] Vezi: http://www.wallstreet-online.de/nachrichten/nachricht/2488718.html;
http://www.ft.com/cms/s/0/2126f740-631b-11dd-9fd0-0000779fd2ac.html?nclick_check=1
[2] Vezi datele Biroului Australian de Statistică:
http://www.isana.org.au/files/AEI%20March%20sshot%20expt%20income.pdf
[3] www.tinyurl.com/squatted-universities; pagină consultată pe 25 noiembrie 2009
[4] De exemplu: http://www.youtube.com/watch?v=rOI5l2_RghQ; http://ow.ly/Ehjx,
http://twitpic.com/qb6qu; http://tinyurl.com/yglzurr; http://edition.cnn.com/2009/US/11/22/california.student.protest/index.html; http://www.bildungsstreik-hd.de/2009/11/22/gewaltsamer-polizeieinsatz-gegen-landesweite-bildungsstreik-demonstration-in-stuttgart/
[5] „Educaţionalizarea capitalului” este o expresie folosită prima oară de Stewart Martin
[6] De exemplu: http://eipcp.net/transversal/1106/lorey/en
[7] O relaţie de cooperare între sindicat şi Camera austriacă de comerţ, cu scopul de a
elimina conflictele social-politice prin politici agreate consensual – făcând astfel imposibile radicalismul, protestele sau antagonismul.
[8] „Necropolitica şi necroeconomia, metode de acumulare practicate în contexte
coloniale de actori economici specifici – corporaţii multinaţionale, de exemplu – care includ exproprierea, moartea, tortura, sinuciderea, sclavia, distrugerea mijloacelor de trai şi violenţa controlată.” Vezi Subhabrata Bobby Banarjee, „Live and Let Die: Colonial Sovereignties and the Death Worlds of Necrocapitalism,” Borderlands ejournal, Volume 5, Number 1, 2006.
[9] În Austria, pentru a primi sau extinde permisul de reşedinţă, un student care nu
provine dintr-o ţară UE/CEE trebuie să prezinte dovada că deţine cel putin €6,210 pe an, precum şi dovada că a studiat, că şi-a terminat studiile minime, că nu are cazier etc. Pentru studenţi e imposibil să ajungă la această sumă în mod legal, pentru că dreptul lor de muncă este limitat strict la cel mult €300 pe lună.
[10] Deşi oficial se spune că s-au „abolit”, taxele de şcolarizare încă există în Austria.
Amendarea legii universitare din 2008 nu a introdus decât scutirea pentru anumite grupuri de studenţi, cel mai mare dintre aceste grupuri fiind cel al studenţilor austrieci şi provenind din UE. Studenţii din ţări ne-membre UE plătesc aceleaşi taxe ca şi înainte de 2008.
[11] Vezi Raportul Comisiei Europene: „Pregătind Europa pentru o nouă Renaştere –
vedere de ansamblu asupra cercetării europene”: ec.europa.eu/research/erab/publications_en.html. Pentru o analiză a rădăcinilor coloniale ale Renaşterii, vezi Walter Mignolo „The Darker Side of the Renaissance: Colonization and the Discontinuity of the Classical Tradition” („Obrazul întunecat al Renaşterii: Colonizarea şi discontinuitatea tradiţiei clasice”) Renaissance Quarterly, Vol 45, Nr. 4 (Winter, 1992), pag. 808–828.
[12] Această sumă, o mică picătură în bazinul tuturor universităţilor austriece, a fost
acordată după ce fusese iniţial trecută la reduceri de buget. În final, a fost păstrată în „rezerva ministrului” ca o măsură disciplinară.